„Adrian Marino - Destinul unui om singur în cultura română”
Expoziţie organizată de către Departamentul Indexare, deschisă în perioada 01-13 septembrie 2021 în spaţiul expoziţional din sediul central, etaj I.
În 2005, la dispariția lui Adrian Marino, în lumea culturală românească existau voci indecise în a-l considera critic literar, comparatist, teoretician literar ori enciclopedist1. S-a spus ori s-a scris, însă, nu de puține ori, și că a fost un enciclopedist al ideilor culturale, un ideolog, un militant fervent pentru aducerea Europei în România, adversar al mimetismului, un ideocritic2, o figură unică, puternic individualizată în spațiul cultural românesc, care printr-un efort susținut a reușit să schimbe percepția asupra domeniilor teoriei, istoriei și criticii literare prin rigoarea cercetărilor sale.
Marino însuși, în încercarea de a-și preciza identitatea intelectuală, asumase postura de ideolog, critic de idei, critic cultural. În 1997, într-un interviu radiofonic realizat de Mircea Iorgulescu la Radio Europa liberă, făcea o precizare, reluată ulterior în două dintre cărțile sale, atât în volumul al șaselea din Biografia ideii de literatură, cât și în Viața unui om singur: „în cazul meu s-a produs o anumită deviere, o anumită transformare involuntară. «Vocația» mea – între ghilimele, dați-mi voie să vă precizez acest lucru – nu este de critic literar, vocația mea este, verbi gratia, ideologică. Eu am fost deviat de regim (comunist – n. n.) spre teoria literaturii, spre critica ideilor literare și a concepțiilor estetice fiindcă nu puteam să fac critica ideilor ideologice, politice, sociale din motivele pe care le cunoașteți. Deci eu sunt un autor deviat. Vreau ca în ultimii ani ai vieții mele să mă restitui și să public lucrări de ideologie cam în sensul acestor lucrări publicate după ’89. Nu sunt un critic literar, aici e o chestiune fundamentală. Sunt, dacă vreți, un ideolog și planul meu de acțiune a fost cultural, ideologic”3.
Revendicându-se de la modelul iluminist, raționalist, Adrian Marino a vorbit despre neopașoptism ca model necesar pentru România postcomunistă. El considera că pentru a fi „construită și articulată organic în toate compartimentele sale” și pentru a ieși din „subdezvoltare, mediocritate și etern minorat cultural”, culturii române îi sunt necesare lucrări fundamentale, de început – instrumente de lucru și lucrări de referință – care să instituie o anumită tradiție. Ca antidot la o „cultură minoră, fragmentară, publicistică” vedea „ideea de sistem, construcție, sinteză, erudiție, enciclopedism cultural, specializare precisă”, adică „lucrări care să cuprindă «totalitatea» unui domeniu, soluția generală a unei probleme, privirea de ansamblu a unor spații ale cunoașterii”. Doar astfel cultura română ar avea șansa să devină „rezistentă”, „originală” și capabilă să intre într-un dialog real cu cea occidentală.
Aceste idei au stat și la baza proiectului său personal cultural și ideologic. Ca dovadă a spiritului enciclopedist, a capacității sale de sinteză, este poate de ajuns să amintim că este autorul primei enciclopedii literare românești complete, apărută în șase volume la editura Dacia, sub titlul Biografia ideii de literatură, al unui Dicționar de idei literare rămas însă neterminat ori că a fondat și condus Cahiers roumains d'études littéraires, prima revistă de studii literare în limbi străine, care s-a bucurat de o largă circulație în perioada 1973-1980. A fost cel mai tradus critic literar român, publicând în țară și în străinătate cărți și studii de teoria literaturii și de literatură comparată, primind în 1985 prestigiosul premiu Herder.
Adrian Marino a fost preocupat de spațiul public, inclusiv politic, încă din tinerețe. Implicat în Partidul Național Țărănesc, inclusiv în distribuirea clandestină de manifeste ale acestei formațiuni interzise de regimul comunist, a fost încarcerat între 1949-1957, apoi trimis în domiciliu obligatoriu până în 1963. Abia în 1965 a primit dreptul de semnătură. Schimbările politice din 1989 l-au readus în PNȚ. S-a și autodefinit ca un liberal – din punct de vedere al ideilor la care adera – între țărăniști. În scrierile sale, în pozițiile sale publice polihistorul a subliniat în mod repetat și apăsat aderența sa la liberalism, democrație și europenism.
După dispariția lui A. Marino, a apărut în spațiul public informația legată de colaborarea sa cu Securitatea. Au fost propuse diferite lecturi asupra relațiilor sale cu regimul comunist, în mod special cu poliția politică, însă lipsește, până în acest moment, o evaluare sistematică, amplu documentată, critică și contextualizată a acestui aspect din viața sa.
Expoziția Adrian Marino – destinul unui om singur în cultura română, organizată de BCU „Mihai Eminescu” Iași, în perioada 1-13 septembrie 2021, readuce în atenția celor interesați opera unuia dintre intelectualii importanți din a doua jumătate a secolului XX. Este vorba despre un om care a avut ambiția de a-și urmări proiectele personale, de a marca domeniile în care a activat, chiar dacă a făcut-o în împrejurări constrângătoare din punct de vedere politic și cultural.
Ligia Dobrincu
1 Vezi Ioan Bogdan Lefter,
Adrian Marino: un proiect pentru cultura română. Analize și evocări, Craiova, Editura Aius, 2006, p. 11.
2 Termenul îi aparține lui Constantin M. Popa. Vezi Adrian Marino: ideocriticul impenitent, Craiova, Editura Sim Art, 2008.
Sus
