expoziţia temporară | 7 – 11 noiembrie 2022
Sediul central al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”, Str. Păcurari nr. 4, etajul I
| prima pagină | caleidoscop |
Teiul lui Eminescu din Grădina Copou, unul dintre cei mai importanți arbori monument din România, cu o vârstă de aproximativ 540 de ani, constituie un simbol pentru orașul Iași. În 1833, Gheorghe Asachi a proiectat Parcul Copou din Iaşi. Teiul, care avea să-şi câştige peste jumătate de secol supranumele de „al lui Eminescu”, ajunsese deja la o vârstă respectabilă şi se ridica impunător în mijlocul terenului care trebuia amenajat. Teiul nu se potrivea cu planurile lui Asachi, dar acesta, văzându-l atât de frumos, a hotărât să-l păstreze. Astăzi, arborele este declarat monument al naturii.
În 1646, la Iași, în tiparnița de la Mănăstirea Trei Ierarhi, apărea primul cod de legi în limba română şi unul dintre primele coduri de legi apărute într-o limbă naţională din Europa, Pravila lui Vasile Lupu sau „Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe cu zisa și cu toată cheltuiala lui Vasile Voivodul și Domnul Țării Moldovei, di în multe scripturi tălmăcită di în limba ilenească, pre limba româniască”. Codul este aprobat de autoritatea domnească și în prefață se precizează scopul pe care și-l propune, anume de a pune capăt „nedreptăților și asuprelelor mișeilor”. Ca izvoare sunt folosite opera italianului Prospero Farinacci și legea agrară bizantină. În afară de numeroase dispoziții cu caracter general, Pravila conținea norme de drept civil, vamal, fiscal, medicină legală și de drept canonic, rămânând în uz până în vremea lui Dimitrie Cantemir, acesta numind-o „O carte osebită de legi cari și până în ziua de astăzi este pentru judecătorii Moldovei ața dreptății după care judecă drept”.
Carte romănească de învățâtură de la pravilele înpărâtești și de la alte giudeațe, cu dzisa și cu toată cheltuiala lui Vasile Voivodul și Domnul Țărâi Moldovei, di în multe scripturi tâlmăcită di în limba ilenească, pre limba româniască. În Tipariul Domnesc s-au tipărit în mănâstirea a Trei S(fe)ti(te)le în Iași, de la Hristos 1646.
Textul Pravilei este în limba română, tiparul este roșu și negru, cu 27 rânduri pe pagină. Titlul încadrat de o gravură-poartă cu doi stâlpi ornamentați. În partea de sus, în medalion central, sunt Sfinții Trei Ierarhi Vasilie, Grigorie și Ioan. Frontispicii cu motive vegetale, viniete și inițiale ornate cu motive de inspirație renascentistă.
Textul primului cod de legi tipărit în limba română, Pravila lui Vasile Lupu - legiuirea oficială a Moldovei -, va fi integrat, în 1652, în textul „Îndreptarea legii” din Țara Românească (Pravila lui Matei Basarab).
***Ediția critică a textului: Carte românească de învățătură, 1646, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1961, seria Adunarea izvoarelor vechiului drept românesc, VI. Sunt amintite aici și edițiile mai vechi ale textului: Sion (1875), Bujoreanu (1885), Longinescu (1912).
În 1867, la inițiativa Corneliei Emilian (1840-1910), jurnalistă și militantă pentru emanciparea și drepturile femeilor, se constituie la Iași Asociația „Reuniunea Femeilor Române”. Comitetul de conducere al Asociației, format din Matilda Sihleanu, Cornelia Emilian, Elena Mârzescu, Eugenia Al. Urechea, Ecaterina Sion, Veronica Micle, Aristia Popescu, Ecaterina Tzony, Elena Corjescu, Natalia Lochman, Cassandra Hazu, redactează un Apel în care este prezentat scopul societății și în care se pune pentru prima dată, în țara noastră, problema dreptului la muncă a femeii și a emancipării ei politice. Primul succes al Reuniunii Femeilor Române din Iași este deschiderea, la 26 septembrie 1869, a primei școli profesionale de fete - „școala de croitorie și albituri” - unde Cornelia Emilian a avut un rol hotărâtor. Școala a funcționat pe strada Sf. Sava în doar patru camere (două de lenjerie, două de croitorie). Începând cu anul 1874, președinta Asociației și directoare a școlii pe care a păstorit-o timp de 40 de ani este Elena Gh. Mârzescu. În septembrie 1875, comitetul a cumpărat de la moștenitorii boierului Costache Carp casele pe care acesta le lăsase în grija moștenitorilor să nu le înstrăineze: „Dacă neamul nostru s-ar stinge, să le dați cu legământ întărit de lege, să se așeze în ele o școală sau un alt așezământ pentru lumina norodului!”. Una din fiicele defunctului boier căsătorită Cerchez a mijlocit ca aceste case să fie vândute Asociației, dăruind și partea ce i se cuvenea ei din vânzare. Școala s-a transformat în câțiva ani într-un puternic centru de formare a unei întregi generații de femei capabile să-și câștige singure existența.Atelierele sale de croitorie pentru confecționarea de haine și lenjerie au sprijinit soldații pe front în Războiul de independență a României (1877-1878).
Întemeiată în veacul al XVI-lea de hatmanul Melentie Balica şi refăcută din temelie de domnul Moldovei Grigore al II-lea Ghica în veacul al XVIII-lea, Mănăstirea Frumoasa îi impresiona pe toţi cei care o vizitau prin pitorescul ansamblului cuprins între zidurile de piatră: biserica în stil renascentist, casele domneşti ridicate după moda orientală de la Ţarigrad, grădinile cu fântâni arteziene şi flori multicolore, precum şi lacul artificial, alimentat de apele pârâului Nicolina, pe care se puteau face plimbări cu barca. Pentru Grigore Ghica şi pentru mulţi dintre domnitorii Moldovei de după el, mănăstirea avea să devină reşedinţa de vară, unde se refugiau în zilele caniculare. Tot aici aveau loc întâlniri ale boierilor moldoveni cu diverşi diplomaţi străini, mănăstirea fiind un punct de atracţie pentru toţi cei care vizitau Iaşul. Unii dintre aceştia au evocat fumuseţea locului în notele lor, ca de pidă abatele Giuseppe Boscovich, însoțitorul ambasadorului englez James Porter în călătoria prin Moldova din 1761 sau ministrul turc Resmi Ahmed Efendi, aflat în trecere prin Iași în 1763.
„O simfonie a artelor în rugăciune“
Biserica Trei-Ierarchi din Jaşi: litografie / Carol Szathmári (1812 - 1887), [S.l. : s.n., 1883].
| Ctitorită de voievodul Vasile Lupu, Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iași a fost sfinţită în luna mai, ziua a şasea a anului 1639, de către Mitropolitul Varlaam. Gândită ca un ansamblu monahal tradițional, mănăstirea ce avea să fie cunoscută ca biserica Trisfetitelor se înscrie printre cele mai valoroase monumente de artă feudală românească. În timpul domniei lui Vasile Lupu cultura și arta cunosc o nouă perioadă de înflorire. Dezvoltarea arhitecturii și a artelor, în special sculptura monumentală, broderia și argintăria a luat un avânt extraordinar. Elementele decorative ale monumentelor construite până în a opta decadă a secolului al XVII-lea, arată o tendință evidentă de căutare a frumosului. Epoca domniei lui Vasile Lupu se identifică cu o perioadă de protecție a bisericii ortodoxe. El a lăsat o amprentă importantă asupra culturii din Moldova și cea a bisericii prin tipărirea de carte și ridicarea de edificii ecleziastice. Mănăstirea închinată Sfinților Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ion Gură de Aur a fost ridicată între anii 1637-1639. Totuşi, studiile recente ale unor cercetători ne arată că lucrările au continuat până în anul 1641, când au fost aduse şi moaştele Sfintei Parascheva. Din pisania săpată în piatră, amplasată deasupra intrării în pridvor, aflăm că a fost sfințită la 6 mai 1639: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iată eu robul Stăpânului Domnului Dumnezeu Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi închinător al treimii, io Vasile Voievod cu mila lui Dumnezeu domnul Ţării Moldovei şi cu doamna noastră Teodosia şi cu dăruiţii de Dumnezeu copii, Ion Voievod şi Maria şi Ruxandra, am zodit această sfântă rugă, în numele Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigore şi Ioan Gură de Aur. Şi s-a sfinţit cu mâna arhiepiscopul Varlaam la 7147 (1639) mai 6”. Ctitorie de suflet pe care Vasile Lupu o numește „ruga mea în piatră”, Sfinții Trei Ierarhi rămâne cea mai de seamă mănăstire a sa. Ceea ce face ca Sfinții Trei Ierarhi sa fie o adevărată bijuterie arhitectonică, un monument unic în cadrul arhitecturii ecleziastice românești - este decorația fațadelor, acoperite în întregime cu o splendidă broderie de piatră, într-o împletire de stiluri diferite. Dantelăria în piatră se întinde de la soclu până în vârful turlelor, fațadele sunt împărțite în peste 30 de registre de motive care nu se repetă. Un întreg de univers de motive ornamentale de tip entrelacsuri, zig-zaguri, rozete, lanțuri de zale, funii cu dublă răsucire și frize de marmură gravată cu mascheroni. Ornamentele combină elemente etiopiene, turceşti, arabe, georgiene, armene şi persane cu motive arhitecturale româneşti, originală rămânând sinteza între motive atât de diferite. Interiorul edificiului este caracteristic bisericilor moldoveneşti din secolul al XVII-lea - pridvor, pronaos și altar. Deasupra intrării în pronaos se află icoana Sfinților Trei Ierarhi, măiestrit lucrată în mozaic aurit. Pe 13 iunie 1641 au fost aduse de la Constantinopol la Iaşi, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de către Patriarhul Constantinopolului Partenie I (1639-1644). Moaştele au fost aşezate într-o nişă aflată pe peretele de sud al naosului, special zidită şi împodobită cu marmură şi mozaicuri, până în 1889 când au fost mutate în Catedrala Metropolitană din Iași, unde se află și astăzi. Ansamblul mănăstiresc cuprindea biserica, Sala Gotică - care la începuturi servea drept trapeza mănăstirii iar mai târziu a avut și rolul de paraclis, casele egumenești, clopotnița și tiparnița. Istoria mănăstirii a fost marcată de împrejurările vremii și a vremurilor care s-au abătut asupra Moldovei. De-a lungul timpului mănăstirea a trecut prin grele încercări - a fost jefuită și incediată de năvălitori carea au produs mari stricăciuni, la care s-au adaugat distrugerile produse de cutremure - toate acestea însă nu au umbrit valoarea artistică de excepție a monumetului. Din construcțiile vechi se mai păstrează doar biserica și Sala Gotică. Din pisania păstrată astăzi în Sala Gotică aflăm că Turnul clopotniţă, azi dispărut, a fost finalizat înaintea bisericii, în anul 1638: „Binecinstitorul şi iubitorul de Hristos domn, Io Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Moldovei şi doamna Teodosia, cu iubitul lui fiu Ion Voievod, a binevoit şi a ridicat această clopotniţă la anul 7146 (1638), luna aprilie 6”. Demantelat în 1886, turnul a adăpostit primul orologiu public cunoscut din Țările Române. |
În amplele lucrări de restaurare desfășurate între anii 1882-1904, arhitectului francez André Lecomte du Noüy a adus importante modificări bisericii care se afla într-o stare avansată de degradare, păstrând vechile forme arhitecturale şi ornamentaţia sculpturală din exterior. În timpul restaurării s-au demolat turlele și au fost reconstruite altele cu acoperisuri ascuţite, s-au demolat bolţile şi acoperisul iar cea mai mare parte din pictura originală a fost distrusă. Pictura și decorațiunile interioare au fost complet refăcute pe cheltuiala Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta în perioada 1900-1904, alături de obiectele de mobilier din bronz masiv, suflat cu aur, toate lucrate la Viena. Iconostasul sculptat în marmură de Carrara a fost decorat cu icoane în mozaic și în email. Ultima restaurare a Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi care s-a încheiat în urmă cu cinci ani i-a redat lăcașului strălucirea de odinioară. Pe lângă Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi a funcţionat, începând cu 1640, prima şcoală domnească din Ţările Române. Vasile Lupu a înfiinţat la Trei Ierarhi prima şcoală domnească, după modelul Academiei de la Kiev, a mitropolitului Petru Movilă. Ulterior în 1828, s-a înfiinţat Gimnaziul Vasilian, care şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1835. De numele lui Vasile Lupu este legată și introducerea tiparului în Moldova. În 1640, la inițiativa mitropolitului Kievului Petru Movilă, la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi a fost instalată o tiparniță a cărei presă tipografică era adusă de la Kiev, astfel având să înceapă lucrarea de luminare a oamenilor prin cartea tipărită. Aici au ieși de sub teascuri „Carte românească de învăţătură” sau „Cazania lui Varlaam”, prima carte în limba română tipărită în Moldova (1643), urmând „Cele şapte taine ale bisericii” (1643) sau „Cartea care se cheamă răspunsul împotriva Catehismusului calvinesc” (1645) şi prima antologie de legi a ținutului, cunoscută sub numele de Pravila lui Vasile Lupu (1646). În muzeul mănăstirii se păstrează printre altele: Cazania lui Varlaam, două piese de broderie - acoperămintele de mormânt ale Doamnei Tudosca (soția domnitorului Vasile Lupu) și ale fiului său, Ioan, realizate manual de ea însăși, fragmente de fresca din pictura originală și icoana împărătească a Sfinților Trei Ierarhi, ce a făcut parte din catapeteasma realizată la Moscova, în 1639. Aflată în centrul istoric al Iașului, mănăstirea înscrisă în lista monumentelor (cod LMI IS-II-a-A-04076), se numără printre cele mai apreciate obiective turistice din zona Moldovei. De la momentul ctitoririi și până astăzi elogiile aduse acesteia nu încetează să se arate. Multe voci, mărturii ale învățaților vremii și ale călătorilor străini în ținuturile noastre au vorbit despre frumusețea fără seamă a bisericii Trisfetitelor. „Toată lumea este de acord a spune că nici în Moldova, nici în Țara Românească și nici în țara cazacilor nu se află vreo biserică care s-o egaleze pe aceasta, nici prin ornamentație, nici prin frumusețe, căci ea uimește pe vizitatori”, scria Paul de Alep, călător sirian, ajuns pe meleagurile Moldovei în secolul al XVII-lea. „Nu-i chip s-o descrii cu limba sau cu pana. Fiind construită de curând, pietrele ei de marmură poleită strălucesc și scînteie de parcă ar fi frunzele de pe un pergament iluminat”, scria alt călător străin, Evlia Celebi, care vine la Iași în 1659 să vadă „mănăstirea lui Lupu Bei” şi este copleșit de splendoarea monumentului. |
Turnul clopotniţă, azi dispărut. Demantelat în 1886, turnul a adăpostit primul orologiu public cunoscut din Țările Române.
Încă de la începuturi turnul a suferit în repetate rânduri grave avarieri în urma cărora a fost necesară refacerea sa, fără a păstra însă forma arhitecturală, aducând astfel importante modificări. Puternic avariat după cutremurul din 1802 turnul avea să fie refăcut în 1806 de către călugării greci, iar în urma marelui incendiu din 1827, a fost refăcută în 1830 partea superioară a turnului. „A ars acoperământul acestui turn, împreună cu ceasornicul ce era aşezat sus şi arăta orele despre patru părţi. Turnul s-a acoperit, dar ceasornicul s-a pus abia mai deunăzi, însă nu unde era locul lui, ci mult mai jos, şi arăta ceasurile numai dinspre uliţă. Economie a călugărilor greci în mâna cărora a încăput această mănăstire”, mărturisea C. Negruzzi. În timpul lucrărilor de restaurare, în 1886, membrii Comisiunii Monumentelor Istorice constată că turnul ce se afla acum într-o stare critică de degradare, a fost la 18o6 refăcut din temelii și nu mai reprezenta nici o importanţă istorică sau artistică, luând decizia de a fi demolat.
Spectacole în Iașii de altădată
28 ianuarie 1902 – Pablo de Sarasate pe scena Teatrului Național din Iași
Pablo Martín Melitón de Sarasate y Navascués, născut la 10 martie 1844 în Pamplona, a fost un violonist și compozitor spaniol din perioada romantică.
Sarasate a început să studieze vioara împreună cu tatăl său la vârsta de cinci ani și a dat primul concert public la 8 ani. Un patron bogat i-a finanțat educația muzicală timpurie, astfel încât părinții să-l poată duce la Madrid pentru a studia cu Manuel Rodríguez Saez. În scurt timp devine cunoscut la curtea Reginei Isabella a II-a a Spaniei. Mai târziu a fost trimis să studieze cu Jean-Delphin Alard la Conservatorul din Paris, unde, la 17 ani participă la competiția anuală și câștigă Marele Premiu.
A concertat în întreaga lume, interpretând în Europa, America de Nord și America de Sud.
A compus numeroase piese de virtuozitate pentru vioară printre care: „Reverie”, „Melodii țigănești”, „Capriciu basc”, „Navarra”, „Fantezia după Carmen” (Bizet), „Introducere și Tarantella”, „Fantezie după Faust” ș.a.
Printre compozițiile notabile ale altor compozitori celebri dedicate lui Sarasate se numără: „Concertul pentru vioară nr. 2” de Henryk Wieniawski, „Simfonia spaniolă” de Édouard Lalo, „Concertul pentru vioară nr. 3” și „Introducere și Rondo Capriccioso” de Camille Saint-Saëns, „Fantezia scoțiană” de Max Bruch. Printre piesele inspirate de Sarasate se numără „Souvenir de Sarasate” de William H. Potstock.
Moare la 20 septembrie 1908 în Biarritz, Franța.
„E greu a descrie impresia adâncă care-o face acest artist. Acoperit de aplauzele zgomotoase ale unui public fermecat de admirabila curăţie şi putere a sunetelor vioarei sale, Sarasate privea cu ochii lui mari şi de-o liniştită energie, netrădând prin nici o mişcare a feţei acea simţire adancă care inspiră şi dictează o atât de măiastră execuţiune... Din nefericire numele marelui violonist fiind mai puţin cunoscut în părţile noastre semiorientale, sala teatrului nu era îndestul de plină. Aceşti artişti executori iau arta lor cu sine şi cine nu se foloseşte de puţinele ocazii ce li se oferă pentru a-i auzi au pierdut pentru totdauna o plăcere artistică fără seamăn, senzaţiuni muzicale pe care numai artistul acesta şi nu altul le poate produce. A auzi de la un altul oricât de celebru aceeaşi piesă muzicală chiar nu echivalează pierderea de-a nu fi ascultat pe acesta, care-şi are feliul lui de-a executa, puterea şi geniul lui individual, cum nu se mai află în altul. Sperăm că, ştiindu-se odată cumcă abia mai există un alt violonist în lume de talentul lui Sarasate, publicul se va grăbi a da semne mai vii de respectul ce-l are pentru arta adevărată şi se va grăbi a asista în număr mai mare."
Eminescu despre Pablo de Sarasate, în „Timpul”, 18 februarie 1882
„În urma stăruitoarelor insistenţe a unui public fermecat de sunetele vioarei sale, don Pablo de Sarasate va mai da încă un concert; al doilea şi cel din urmă. Numai unul? întrebăm cu mâhnire. Aceşti artişti executori duc cu sine tot farmecul cu care natura i-a înzestrat într-un moment de estraordinară liberalitate. Deodată cu ducerea lor ei ne iau ce ne-a dat, lăsându-ne numai părerea de rău că nu-i mai putem asculta. Ei sunt despoţii în republica artelor! De pe chipurile marmorelor antice putem avea copii în ipsos, de pe tablourile lui Rafael fotografii şi gravure, operele maiştrilor compozitori le putem avea şi ne putem împrieteni cu ei mai bine decât cu cunoscuţii şi cu rudele, dar aceşti artişti al căror geniu consistă în priceperea adancă şi în execuţiunea măiastră a creaţiunilor muzicale, aceştia ridică înainte-ne o lume proprie numai lor şi, după ce ne-au îngânat un ceas în acea lume, ei o duc cu sine. La cel dentâi concert publicul n-a fost tocmai numeros, pentru că nu se dăduse, se vede, o publicitate destul de întinsă ştirii despre sosirea artistului. De astă dată nimeni nu mai poate invoca această ignorare nici ca esplicaţie a neasistării sale, necum ca scuză. Concertul al doilea se dă mâni, vineri, la 19 februarie, în sala Teatrului Mare. Deşi presupunem că succesele ce artistul le-a avut în calea sa nu vor fi suferind nici o asemănare cu ovaţiunile unui oraş de pe marginea Orientului, totuşi publicul bucureştean e dator a se întrece a-i face onoarea cea mai cuvenită unui artist: aceea de a-l asculta în număr mai mare decât în rândul trecut, spre a fi răpit de farmecul puternic al producţiunilor sale.
Programa concetului al doilea e următoarea:
Partea I: 1) Uvertură; 2) Concert pentru vioară (de Wienawski ) cu acompaniament de orchestră — a) Allegro b) Romanţă c)Finale la Zingara; 3) Retraite anglaise, executat de orchestră; 4) Fantasia apassionata pentru vioară (de Vieuxtemps ) cu orchestră.
Partea II: 5) Uvertură; 6) Suite espagnole pe tema din opera Carmen, pentru vioară (de Sarasate); 7) Melodii ţigane (de Sarasate) cu acompaniament de piano.
Biletele credem că s-or mai aflând încă la magazinul d-lui Gebauer.”
Eminescu despre Pablo de Sarasate, în „Timpul”, 19 februarie 1882
Mare Festival Instrumental al Ansamblului de la Hofburg din Viena, compus din patru maiștri / sub conducerea personală a luĭ Johann Strauss, regele valsului. – Teatrul Național [Iași], 5 (18) octombrie 1902. - Iaşi : Tip. H. Goldner, 1902. ... vezi mai mult
Johann Strauss fiul (1825-1899) într-un concert de excepție pe scena Teatrului Național din Iași, 5 octombrie 1902.
Johann Strauss Ensemble der Wiener Symphoniker (Ansamblului de la Hofburg din Viena) este orchestra cu care Johann Strauss (fiul) și-a început cariera în 1844 la Casino Dommayer, din Wien-Hietzing. În 1965, este fondată o replică a orchestrei, scopul ansamblului fiind acela de a interpreta într-un mod autentic muzica Dinastiei Strauss precum și muzica clasicilor vienezi.
Concert dat de d-ra Cella Delavrancea, Premiul I al Conservatorului din Paris. – Teatrul Național [Iași], 21 martie 1910. – Iași : Tip. „Progresul” A. Grünberg, 1910. ... vezi mai mult
21 martie 1910 – Cella Delavrancea – în concert la Iași
„Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta.” (I.L. Caragiale, în „Universul”, 1909, 4 mai, p.1)
Născută la 2 decembrie 1887, Maria Cella Delavrancea-Lahovary este fiica cea mai mare a Mariei Lupașcu (1862-1938) și a scriitorului Barbu-Ștefanescu Delavrancea (1858-1918). Una dintre cele mai complexe şi interesante personalităţi ale culturii româneşti, a fost deopotrivă o pianistă remarcabilă, profesoară de excepție și prozatoare. Studiile muzicale le efectuează la Bucureşti, urmate de un stagiu de perfecționare la Paris. Pianista Cella Delavrancea, a ocupat un loc foarte important în evolutia artei interpretative românești din secolul XX. A concertat în toată Europa, apărând pe podium împreună cu George Enescu. L-a uimit pe Caragiale cu talentul său, l-a cunoscut pe Brâncuşi şi a fost o apropiată a Reginei Maria. Debutul său literar are loc în revista lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”, în 1929. Colaborează publicând critică muzicală şi note de expoziţie în paginile ziarelor și revistelor de specialitate. În 1991, la aproape 104 ani, Cella Delavrancea trece în eternitate.
„Trăim într-o veşnică tensiune, deci obosim. Ce ne rămâne al nostru e odihna şi relaşul.” (Cella Delavrancea)
Programul serbărilor inaugurărei Teatrului Național din Iași : care vor avea loc în zilele de 1 și 2 Decembrie 1896. – Teatrul Național din Iași, 1-2 decembrie 1896. – Iași : Tipografia Națională, 1896.
... vezi mai mult
Serbările inaugurării Teatrului Național din Iași au avut loc în zilele de 1 și 2 decembrie 1896, în prezența primarului N. Gane și a Consiliului Comunal.
La începutul lunii decembrie 1896 s-a inaugurat noul edificiu al Teatrului Național din Iași. Construit între anii 1894-1896, după proiectul arhitecților vienezi Helmer și Fellner, imobilul este o bijuterie arhitectonică. Avea, la vremea aceea, lumină electrică, încălzire centrală, aer condiționat și dispunea de 1000 de locuri pentru spectatori. În ziua de 3 decembrie 1896 s-a deschis oficial stagiunea 1896/1897 cu piesa Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri.
Carol Popp de Szathmari (1812-2012) a rămas cunoscut prin fotografia de război și a portretelor. A fost pictorul și fotograful oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza și al regelui Carol I. Artistul a realizat numeroase portrete oficiale și a fost desenatorul stemelor și decorațiilor românești instituite în acea epocă. Carol Popp de Szathmari este cunoscut ca primul fotograf din Principatele Române și printre primii zece fotografi din Europa secolului al XIX-lea. El este recunoscut ca primul fotograf de război, prin imaginile imortalizate cu prilejul Războiului Crimeei (1853-1856).
Fotografiile sale se află în colecții răspândite în întreaga lume. O noutate pentru public o reprezintă cele 36 de fotografii reprezentând Priveliști românești, aflate în colecțiile speciale ale Bibliotecii Centrale Universitare, din care vă prezentăm pe cele care au ca subiect orașul Iași.
|
|
|
|
Privelişti din România / fotografii artistice de Szathmari. - [s.l.] : [s.n.], [s.a.]. -
36 pl. : fotogr. ; 22x16 cm. ... vezi mai mult
© 2023 Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu" Iaşi I Termeni şi condiţii