expoziţia temporară | 7 – 11 noiembrie 2022
Sediul central al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”, Str. Păcurari nr. 4, etajul I

prima pagină

corespondență

Dor de Iași. Corespondență literară Corina Leon-Sombart – G. Ibrăileanu

Expeditor: C. Sombart, Rüdesheimerplatz 10, Berlin – Wilm.[ersdorf]
Destinatar: D[omnu]lui Prof.[esor] G. Ibrăileanu, Str.[ada] Coroi, Iași, Rumänien

Berlin, 13.VII.[1]923, Rüdesheimerplatz 10, Wilmersdorf

Mult stimatul și iubitul meu prieten,
De multă vreme nu am mai stat de vorbă și dorul nu pot spune că mi-a lipsit, dar ultima scrisoare am găsit-o scurtă și rece, ceea ce m-a întristat și am tot așteptat să vie o reparație postumă dar basta, m-ai uitat complet. Și mai vorbești încă de fidelitatea prieteniei la bărbați și multe alte fraze goale.
În viața mea s-au petrecut multe de când ne-am despărțit, dar cel mai însemnat eveniment e desigur sosirea unui fiu, cu numele de Nicolai, care a fost și el una din cauzele care m-au împiedicat să-ți scriu. Aș fi avut chiar prilejul să-ți trimit un articol pentru „Revista Revistelor” // [p. 2] asupra unui articol [al] prof.[esorului] Herkner (e prof.[esor] de econom.[ie] pol.[itică] la care am lucrat eu în seminar asupra lui Simmel) care a făcut o mare gălăgie în întreaga Germanie. El e autorul cărții „Arbeiterfrage” și a fost o viață întreagă prietenul clasei muncitoare. Deodată însă se declară contra ei arătând că o mare parte din mizeria actuală a Germaniei e datorită pretențiilor nemăsurate de salariu ale lucrătorilor care contribuie în mod decisiv asupra scăderii productivității și că salariile actuale depășesc cu mult necesitățile reale ale lucrătorilor. Dojenește apoi pe lucrători de lipsă de patriotism și în urmă îi amenință că dacă până aci cea mai mare parte din succesul ce l-a câștigat clasa muncitorească în lupta purtată contra patronilor este datorit concursului intelectualilor în caz că nu se hotărăște să-și înfrâneze pretențiile, ei vor fi aceia care vor lupta contra ei. // [p. 3]
Cum aceasta e una din chestiile din cele mai discutate astăzi în Germania, cearta între lucrători și întreprinzători, polemizând amândouă prin organe speciale, articolul nu spune nimic nou dar importanța lui stă în faptul că e iscălit de unul din cei mai vechi și mai devotați protectori ai intereselor clasei muncitorești astfel că a adus după dânsul o întreagă literatură de articole. Astfel de lucruri te-ar interesa pentru coada revistei? Sau o scurtă caracterizare asupra savantului Troelsch care a murit de curând? Acum acestea stau deja cu două luni în urmă încât nu mai vin pe tapet, dar te întreb ca gen dacă îți convine?
În al doilea rând bărbatul meu îmi pune la dispoziție două articole „Ideea // [p. 4] proletismului” sau „Metafizica socialismului modern”. Titlurile sună bombastice dar scrise literar ca toate operele lui. Lungimea articolelor categorisită de mata ca „lungă”. Cred că ar interesa și pe cititorii noștri din România. Răspunde-mi, te rog, imediat ca să încep traducerea odată cu răspunsul. Luna septembrie și ceva din august o petrec la lacul Constantza de unde îți voi scrie în altă ordine de idei. Ești oare la mănăstire? Sunt tare curioasă să știu ce faci în vara aceasta și cu ce prieteni te întâlnești la mănăstire dacă te duci. Sunt numai curioasă fără a întreba căci știu că nu-mi scrii ca unui bun și vechi prieten în speranța că nu te mai întâlnești cu mine; te previn însă că cel mai târziu în primăvară mă înființez, dacă nu în vacanța crăciunului. // [p. 5] Mi-ai promis în mult concisa matale misivă, o lungă scrisoare cu palavre, îți mai amintești? Ce mai e prin țară? Mi-e atât de dor de Iași, de praful de pe Lăpușneanu; aci vara, deși de două săptămâni, e o căldură tropicală, n-are niciun haz, fără colb, fără asfaltul găurit și cu cazanele clocotind în jurul lor și multe alte mici mizerii cărora le duc dorul. Vara viitoare mergem sigur în Italia și am speranța să găsesc multe puncte comune cu România. Dar Mănăstirea Neamțului, aceea n-o mai găsesc nicăieri!
Te las, scumpul meu prieten, căci am flecărit destul, rugându-te să transmiți cele mai bune salutări D[oam]nei Ibrăileanu și Maricicăi; cu nestrămutată // [p. 6] prietenie,
      Corina

*** Corina Leon (1893-1967?) este cea de-a doua fiică a doctorului Nicolae Leon (1862-1931), profesor la Facultatea de Medicină din Iași, rector al Universității, fondatorul primului laborator de parazitologie, întemeietorul învățământului și cercetărilor românești de parazitologie. De la părintele său, Corina a moștenit aviditatea pentru lectură, pentru cunoaștere, o minte sprintenă și înclinații artistice.Se va căsători cu Werner Sombart (1863-1941), economist și sociolog german, și se va stabili în Germania.  Au avut 2 copii, un fiu, Nicolae/Nicolaus (n. 1923) și o fiică, Ninetta (n. 1925). Casa familiei din Berlin era frecventată de personalități ale vremii, artiști (între care și Sergiu Celibidache), aristocrați (printre care se număra și contele Hermann von Keyserling, reputat filosof al culturii) și diplomați. Corina era renumită pentru salonul ei care de-a lungul anilor l-a fermecat și pe tânărul Sombart: divanul acoperit cu perne, fotolii adânci, draperii lungi, fețe de masă din borangic brodate, întreaga atmosferă ducând cu gândul la un colț de rai (așa cum mărturisește, în lucrarea „Tinerețe în Berlin 1933-1943”, Nicolaus Sombart (1923-2008), sociolog, profesor la Freie Universität din Berlin, atașat la Consiliul Europei de la Strasbourg).

 

 

Iașii în 1844
             de Vasile Alecsandri

Dlui M. Kogălniceanu
Dorești ca să-ți trimit o descriere a Iașilor. Iată dar că, pentru mulțumirea ta, mă hotărăsc a-mi scutura lenea și a încăleca pe condei spre a întreprinde o primblare pitorească prin ulițele capitalei Moldovei. Te înștiințez însă că această primblare am de gând să o fac fără a-mi întocmi dinainte un plan de drum, precum se obișnuiește mai în toate voiajurile. Nu, eu nu înțeleg călătoriile ca cei mai mulți, adică: de a se face robul unui plan și, în urmare, de a alerga țintă pe linie dreaptă până la țelul propus, fără a se abate din cale și fără a îndrăzni de a ieși din rolul de mașină drumeață. Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrâurire străină, urmează numai capriciilor vremelnice ale închipuirii și care ia ființă fără pregătire, precum și fără scop hotărât.
Adevăratul călător e acela care, când pornește la un drum, își propune să meargă unde l-a duce fantezia lui, astăzi spre răsărit, mâine spre apus, astăzi pe mare, mâine pe uscat. Iar cât pentru acela care se jertfește de bună voie unui țel întocmit după harta geografică, acela îl socot un curier însărcinat de a se purta pe sineși ca pe un pachet dintr-un loc într-altul.
Pentru ca să nu intru dar în categoria plicurilor de poștă, dă-mi voie să urmez după placul meu și să mă rătăcesc pe unde m-a duce condeiul. La aceasta mi-i zice poate că un bun călăreț trebuie să știe a stăpâni zburdările calului său; dar oi răspunde și eu că din toate lighioanele lumii, condeiul este cel mai greu de cârmuit și că ades e răsturnat cine vrea sa o înfrâneze.
Ori și din care parte vine străinul la Iași, vie despre Dunăre, despre Prut, sau despre Siret, i se înfățișează de departe o panoramă măreață și vrednică de a trage toată a lui luare-aminte. Pe coastele unor dealuri mici se întind pe malurile Bahluiului și în fața altor dealuri acoperite cu păduri și cu vii romantice, el vede o adunătură curioasă de case mari, ce par a fi clădite unele deasupra altora, de turnuri bisericești ce răsar printre ele ca niște catarguri nalte într-un port. Acele palaturi, fără arhitectură cunoscută, care, precum am zis, seamănă că se acaţără între ele pe spetele lor, sunt cea mai vie icoană a ambiției locuitorilor lor și acele turnuri numeroase ce se ridică în văzduh par ca niște uriași ce ar căta la ei cu multă mirare și cu mare milă. Cu toate aceste, întrulocarea lor produce un efect plăcut străinului, și orașul întreg, înșirându-se în amfiteatru deasupra frumosului șes al Bahluiului, înformează un tablou original și minunat cu zidirile sale albe, cu mulțimea sa de acopereminte în fier alb, ce lucesc ca oglinzi sub razele soarelui și în sfârșit cu tot farmecul unei politii ce are două fețe, una orientală și alta europenească.

Alăturarea acestor două caractere deosebite, care dovedește atât de mult înrâurirea Europei asupra unei părți dintre români, partea bogată și privilegiată, și lupta necontenită între ideile vechi și noi nu era nicidecum tipărită pe fața capitalei noastre cu vro câțiva ani mai în urmă. Atunci ea purta o fizionomie mai mult orientală; însă de când spiritele au început a se dezveli la razele civilizației, o mare prefacere s-a ivit în toate, o schimbare repede s-a săvârșit atât în gusturile, cât și în obiceiurile acelei mici părți a societății românești de care am pomenit. Hainele lungi și largi au dat rând straielor mai strâmte ale Europei; șlicul s-a închinat dinaintea pălăriei; ciubotele roșii și galbene au dat pasul încălțămintelor de vax; divanurile late s-au cioplit în forme de canapele elegante, și în urmarea tuturor acestor noutăți și a mai multor alte ce s-au introdus cu moda, casele au trebuit negreșit să primească o formă străină și potrivită cu natura ideilor de astăzi.
Ele au început a se supune regulilor proporției, a se împodobi cu coloane, cu ferestre largi și luminoase, cu balcoane desfățate; au început a ieși în fața ulițelor, părăsind fundul ogrăzilor unde se ascundeau mai înainte, a se îngrădi cu ostrețe de lemn sau fier, dărâmând jos zăplazurile și zidurile acele tari care le dau un aer de cetăți; au început, într-un cuvânt, a se ridica pe planuri elegante și plăcute ochilor.
Aceste zidiri noi formează partea europenească a orașului. Cât pentru cea orientală, ea este reprezentată prin o mulțime de hardughii vechi, nalte, strâmbe, mucede, cu pereții afumați și crăpați, cu ferestrele mici și chioare, cu streșinile putrede și ascuțite, cu scările întunecate, cu odăile ofticoase, cu ogrăzile mari și pustii, cu grădinile pline de buruieni sălbatice și cu ziduri groase primprejur. Cuiburi de buhne, locuințe de stahii ce te înfiorează și unde ți se pare că vezi zăcând câte un matuf gârbov, cu ghigilic pe frunte, cu mătănii în mână și care hârcâiește, ocărând necontenit câteva țigance zdremțeroase ce stau dinaintea lui.
Mai adaugă la acest tablou câteva clopotnițe rotunde sau cvadrate, fără stil cunoscut, câteva cișmele cu înscrieri grecești și turcești, și vei avea o idee destul de lămurită despre acea parte a Iașilor pe care o numesc orientală, neavând alt cuvânt ca să o botez mai bine.
Acum, amestecă-le pe toate la un loc în închipuirea ta, aruncă-le ca niște jucării dinaintea ochilor tăi, și de vei produce un totul neregulat și neobișnuit, atunci vei dobândi o icoană adevărată a capitalei noastre și te vei încredința că nu este oraș în lume alcătuit de mai multe contrasturi. Iașii este un teatru curios, decorat cu palaturi și bordea lipite împreună; actorii lui sunt luxul și sărăcia; iar comediie ce se joacă în toată ziua pe scena lui poartă deosebite titluri, precum:
Cine-i mare, îi și tare; cine-i mic, tot nimic, Șlicul și pălăria, sau idei vechi și idei noi.
Un bătrân onorat, care a fost față la multe întâmpl[...]n îndelungata lui viață, a făcut observarea aceasta: că românul e ca ceara și că primește foarte lesne toate întipăririle ce-i lasă vremea. - Românii, zicea el, se fac turci cu turcii, francezi cu francezii, englezi cu englezii. Ei astăzi poartă fracuri strâmte și ciripesc bonjour și bonsoir, pentru că așa-i moda. În vremea turcilor ei purtau cealmale și făceau temenele, zicând hojghioldum, safaghioldum. Sub domnii greci ei își încărcau capetele cu șlice și din țelebimu nu se scoteau. Cine știe, de-or veni chinezii în țară, dacă ei nu s-or face mandarini și dacă nu s-or numi Cing-ching-tung-fo?"
Această observare m-ar despera asupra caracterului nostru, dacă n-aș ști că ea se atinge numai de o mică parte a societății românești; căci țăranii, care, slavă Domnului! alcătuiesc cel mai mare număr, nu și-au părăsit niciodată obiceiurile, nici limba, nici portul, deși tristele întâmplări ce au trecut peste țară au apăsat mai mult asupra lor.
Cuvintele acele însă ale bătrânului m-au adus a gândi la deosebitele caractere ce au trebuit să aibă Iașii în urma deosebitelor prefaceri prin care au trecut locuitorii lui și au trezit în mine dorința de a ști ce fizionomie a avut acest oraș în vremea dacilor?
Ce schimbare a luat mai în urmă sub stăpânirea romanilor, pe când el se numea Municipium Jassiorum și care a fost caracterul său original în epoca domnilor pământeni, când era adevărată politie românească, și mai ales după mutarea scaunului domniei în el din Suceava sub Alexandru-vodă Lăpușneanul.
Aș dori, dar nu se poate zice un cântec vechi. Asemene sunt silit să zic și eu în privirea acelor notițe. Las dar în seama persoanelor cu răbdare ca să facă cercetări despre ele; cât pentru mine, acum deodată m-oi mulțumi a-ți arăta Iașii precum se găsește în anul 1844.
Dealul Repedea, care este în fața Iașilor, ne va sluji de punct de pornire în călătoria ce întreprindem. Iată-ne dar pe vârful lui, având dinaintea ochilor în depărtare capitala Moldovei, în dreapta și în stânga munți acoperiți de vii îmbelșugate și sub picioarele noastre șoseaua ce duce spre Galați și care, șerpuind printre livezi vesele pân-în vale, se întinde ca o pânză albă pe șesul Bahluiului și merge de se pierde în sânul târgului. Priveliștea de aici este una din cele mai frumoase și mai minunate din țările noastre, unde sunt atâte priveliști minunate și frumoase. Nu oi descrie-o însă pentru ca să nu stric impresia ce are a simți tot călătorul cu închipuire.
Ne pornim: copacii din toate părțile îmi întind crengile lor încărcate de poame, dar fugarul meu, condeiul, nu mă lasă să mă supun îndemnului ce-mi fac. El a apucat la vale și fuge ca un fulger, căci dealul Repedea nu poartă în zadar un nume atât de potrivit. Iată că trecem pe dinaintea Socolei, acest parc domnesc împodobit cu un palat elegant de vară, cu drumuri nisipite ce se pierd sub bolte de frunze, ca basinuri, cu mii de flori ce umplu văzduhul de miroase plăcute, și unde societatea Iașilor merge de se desfătează la umbra copacilor, gustând dulceața serilor de vară și ascultând simfoniile muzicii militare.
În fața acestui parc, în stânga șoselei, zărim Seminariul Socolei, fabrică sfântă de popi, în care mulțime de tineri învață a câștiga potcap pentru ca să aibă drept de a scăpa sufletele creștinești din ghearele mult poznașului Scaraoțchi de cornorată pomenire.
Încă câteva sute de pasuri și am ajuns la sfârșitul văii. Acolo se începe acel vestit șes al Bahluiului ce se întinde cale de mai multe poște între două șiruri de dealuri, și care se duce de se unește cu șesurile Prutului, pentru ca să coboare împreună pânîn Dunăre. Aici dealurile Repedei și al Socolei se despart fugind într-o parte și-n alta; locul se deschide ca un port, și șoseaua se înaintează în linie dreaptă pân-în oraș.
Acum ne apropiem de Iași, lăsând în stânga valea Nebunei, ce se ascunde cu numeroasele ei livezi din dosul unui deal gol și prăbușit, pe a cărui culme se află ruinele Cetățuiei. Această mică cetate a fost zidită la anul... de Duca Vodă și s-a împotrivit adeseori năvălirii turcilor și a tătarilor. Ast[...]nsă ea este o mare risipă, locuită de vro trei călugări greci și de mai multe alte buhne.
Zidurile sale, odinioară atât de puternice, se darmă din zi în zi mai mult sub coasa vremii, și vântul pustietății acum vâjâie prin meterezele lor, care răsunau odată falnic de împușcăturile voinicești. Înlăuntrul ogrăzii vezi un palat cu două rânduri, gol, cu bolțile crăpate, cu ușile și ferestrele risipite, un schelet de piatră pustiu care îți umple sufletul de jale; palatul lui Duca Vodă, locaș plin de suveniruri și pe care călugării l-au prefăcut în hambar. Iatacul doamnei, în care te scobori pe o scară strâmtă cioplită în pietrele pereților, acum e plin de ciocălăie de păpușoi!... Trist efect al nestatorniciei timpului! Tristă pildă a schimbărilor lumești!
Celelalte zidiri ce se găsesc în Cetățuie sunt toate mai mult sau mai puțin păstrate în întregime. Turnul cvadrat de deasupra porții poate încă sluji multă vreme de cușcă clopotelor în lipsa prilejelor de războaie. Biserica, în care sunt portretele lui Duca Vodă și ale familiei sale, se află încă în bună stare și merită a fi arătată ca una din cele mai nimerite ce s-au ridicat în Moldova în veacul XVII. Iar din toate, cea mai curioasă și mai vrednică de însemnat este o bucătărie veche ce se vede aproape de clopotniță, în dreapta, și a cărei boltă sprintenă și alcătuită de trei bolți elegante, așezate una asupra alteia, seamănă a fi lucru de vreun geniu al văzduhului, iar nu de om. Pereții săi pe dinlăuntru sunt negri de fum și lucesc ca marmura; forma sa este rotundă și bolta sa e atât de îndrăzneață că te miri cum de se ține în aer și mai ales cum de s-a luptat cu elementurile, fără a fi biruită nici de apă, nici de focuri, nici de cutremure?
Un palat domnesc, teatru atâtor mari întâmplări, cade în ruine, când aproape de el o biată bucătărie, fără nici un suvenir istoric, stă încă pe picioare după sute de ani! Ce suget măgulitor pentru gastronomi! Ce izvor bogat de idei adânci asupra deșertăciunii măririlor lumești pentru filozofi!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
La picioarele dealului Cetățuiei, despre oraș, se văd lucind pe șesul Bahluiului turnurile mănăstirii Frumoasa, acoperite cu fier alb, și, mai departe, pe un alt lanț de dealuri, se zărește mănăstirea Galata, lângă care se află ruinele palatului Ipsilanti. Aș dori mult să intru în sânul acestor două sfinte locașuri pentru ca să le vizitez cu amănuntul, dar cadrul acestei scrisori nu mă iartă și sunt dar silit a trece înainte, neputând altă aduce la cunoștința ta, prietene, decât că Galata a fost zidită în suvenirul mahalalei din Țarigrad, ce poartă același nume, și că Frumoasa a fost înzestrată cu un nume atât de cochet de ctitorul ei... nu știu pentru ce.
Este însă un punct în partea șesului Bahluiului ce se întinde dinaintea Frumoasei, pe care nu-l pot trece cu vederea. Acea grămadă mică de pământ slujește, în vremea iarmaroacelor, de teatru osândelor de moarte. Pe vârful ei se ridică spânzurătoarea, și în sânul ei se îngroapă trupurile acelor spânzurați. Loc îngrozitor, la care poporul se uită făcându-și cruce cu frică! Mormânt afurisit și plin de aducerea-aminte a atâtor fapte neomenești! Acea moviliță se numește Movila blestemată. Dar să ne grăbim a ne depărta de o priveliște atât de ticăloasă și a face în sfârșit intrarea noastră în capitala Moldovei.
Iată cele întâi case ale mahalalei Socola. Intrăm acum între două șiruri de bordeie ce se întind pe marginile șoselei și a cărora înfățișare ticăloasă nu răspunde nicidecum la ideea măreață ce câștigasem de orașul Iașilor, când îl priveam de pe vârful Repedei.
Cele mai multe sunt crâșme proaste ținute de jidovi zdremțăroși, și printre ele de-abia zărești câteva locuințe de români. Aceste se deosebesc prin un aer de cochetărie ce mulțumește privirea; pereții lor sunt văruiți mai cu multă grijă; ușile, obloanele, stâlpii de lemn care sprijină streașina sunt frecați cu nisip galben și lucesc vesel de departe; prispa îngustă și curată te îndeamnă a te odihni pe dânsa, și perdelele albe ce se arată la ferestre îți insuflă dorința de a intra înlăuntru. Casele românilor sunt mici și plăcute ca niște jucării.
Dar să nu ne grăbim a judeca târgul de pe mahalale. Iașii seamănă foarte mult cu un boier îmbrăcat în haine scumpe și înconjurat de țigani cu zdremțe. Centrul său așezat pe zarea unui deal este compus de case mari și frumoase în care domnește luxul, când dimprotivă mahalalele lui împrăștiate pe coastele acelui deal sunt alcătuite mai mult de bordeie acoperite cu stuh, unde zace sărăcia. Capul poartă coroană și picioarele sunt goale!
Să trecem însă bariera și, fără a mai cerceta în zadar dacă șanțul ce înconjoară orașul slujește de fortificare, să vedem care va fi obiectul cel mai caracteristic ce ni se va înfățișa?[...]
Ulițele lui nu sunt altă decât niște lungi galerii de contrasturi.
Lângă o casă mică și ticăloasă, unde zărești printre geamurile sparte vro duzină de jidovi grămădiți unii peste alții și lucrând într-o atmosferă puturoasă, vezi o magazie mare și frumoasă cu ferestrele largi și luminoase, în care strălucesc materii scumpe, bronzuri, cristaluri săpate, juvaeruri de aur, într-un cuvânt, tot felul de lucruri de lux. Aproape de aceasta întâlnești o crâșmă scârnavă ce pare că vroiește a fermeca trecătorii prin butelcile mari, pline de rachiu stricat, care stau înșirate pe laițele de la fereastră; locaș mârșav ce-ți insuflă dezgust și în care un jidov zdremțuros speculează patimele rele. Vine pe urmă o băcălie înghesuită de panere cu roșcove, cu masline, cu piperi ș. c. l., în mijlocul cărora șade un grec uns de untdelemn, ce privește cu plăcere la fumul ciubucului său, ridicându-se printre căpățânile de zahăr, printre păpușile de smochine și printre măturile spânzurate de bolta dughenei. După dânsa se arată ochilor un șopron de câteva scânduri pârlite, în care strălucește la para focului figura neagră a unui țigan fierar. Mii de scânteie zboară împrejurul lui, în vreme ce el bate necontenit cu ciocanul peste ilău și formează un tablou cât se poate de pitoresc. Mai departe se ridică o cafenea grecească plină de fesuri mari, de fustanele, de figuri serioase cu bărbi lungi, de capete cu cealmale, care stau împrăștiate pe laițele de la pereți. Felegenele de cafea, ciubucele și narghilelele joacă roluri însemnate în acea sală și fumul de tutun domnește în toată nourimea sa. Iată acum o spițerie nemțească lipită de o tutungerie armenească. Aceasta poartă o fizionomie cu adevărat originală și se poate numi magazia cea mai deschisă decât toate, fiindcă peretele ei despre uliță lipsește mai întreg. Ea este împodobită în față-i cu bucaluri mari pline de lulele, de imamele, de tutun; prin lăuntru este ticsită de dulapuri, în care sunt întinse fel de fel de chisele cusute cu fir, tot soiul de mătănii de mărgean sau de chihlimbar și prin colțuri stau grămezi de ciubuce de cireși și de iasomie. Marfa orientală ce se vinde într-însa, așezarea-i curioasă și mai ales figura caracteristică a armanului ce trage necontenit ciubuc pe pragul ușii îi dau un aer străin din care un zugrav ar putea face un tablou foarte original.
Aici un cofetar italian se lovește de un crâșmar jidov; mai colo un croitor francez se înghiontește cu un ciubotar neamț; mai departe o modistă parisiană dă brațul unui ceasornicar svițer. [...]
Tablele de deasupra magaziilor sunt toate alcătuite în limbi străine, și mai ales în limba franceză, prelucrată după o nouă ortografie. Așa, citești Pottier în loc de Bottier, Confisseur de Suise, Tailleur d'hommes de Pest, Jouaillier ș. c. l. O singură tablă a cercat a se ținea de naționalitate și sărmana a fost pricina că stăpânul ei era să se ruineze. Ea era scrisă în următorul chip:
CRÂŞMĂ PENTRU PERSOA-
NECINSTITE
Nenimerita transpunere a silabei ne la începutul cuvântului cinstite a oprit multă vreme persoanele ce știau carte de a intra într-un loc defăimat prin însăși marca sa și crâșmarul s-a văzut silit să șteargă el însuși acel blestemat ne, pentru ca să nu se șteargă el însuși de pe fața pământului. El dar a prefăcut tabla așa:
CRÂŞMĂ PENTRU PERSOA
CINSTITE
Și de atunci am aflat că a făcut stare.
Dar să pășim înainte, lăsând în stânga Podul-lung, care duce la Cerdacul lui Ferenț. Acum trecem podul de piatră aruncat asupra Bahluiului, râu poznaș ce se face că curge la picioarele Iașilor, râu tainic pe care nu-l vezi, dar pe care îl simți de departe! Un poet de baltă (lighioaie nouă și necunoscută în istoria naturală) a cântat Bahluiul în următorul chip:
BAHLUIUL
Meditare mlăștinoasă
Adeseori, departe de-a lumii triste valuri,
Cu pasuri regulate eu măsur al tău pod,
Bahlui! locaș de broaște! râu tainic, fără maluri,
Ce dormi chiar ca un pașă pe patul tău de glod.
Trecut-au, zic cu jale, a tale negre unde,
Precum trece poetul cu inima-i de foc.
Ba n-au trecut, stăpâne, atunci nasu-mi răspunde,
Eu le simțesc prea bine, căci mă cârnesc din loc!...
Când luna se ivește, când soarele apune,
A tale dulci concerturi îmi place să ascult;
Îmi place s-aud glasul al broaștelor nebune,
Deși al lor prochimen mă asurzește mult!
O! dar, atunci în pieptu-mi simt inima că saltă
Ca la un glas de frate iubit și așteptat,
Căci gingașele broaște sunt dulci poeți de baltă,
Precum mulți poeți gingași sunt broaște de uscat.
Autorul acestei meditări a cântat glodul Bahluiului, și fiindcă ne aflăm înglodați într-un suget atât de bogat, găsesc apropo ca să pomenesc și eu ceva despre tina ce împodobește mai totdeauna ulițele capitalei noastre. Ea merită a fi cunoscută în lume, întocmai ca negurile Londrei, ca colbul Odesei, ca umezeala Parisului, ca vântul înfocat al Neapolii (Sirocco) ș. c. l. Adeseori Iașii are o privire venețiană prin ulițele lui prefăcute în canaluri mlăștinoase.
De unde tragem următoarea încheiere: că ieșeanul este o ființă amfibie care trăiește jumătate din viața lui pe uscat și care înoată în tină cealaltă jumătate. Viață plăcută și vrednică de dorit! Noi o recomăndăm tuturor iubitorilor de trai molatic.
Dar văd că m-am adâncit atât de mult în sugetul acesta, încât îmi este cu neputință de a mă urni din loc spre a păși mai înainte.
Fugarul meu s-a înglodat pân-în genunchi și nu mai poate face nici un pas. Te rog dar, prietene, ca să aibi răbdare vro câteva zile, până ce se va mai usca puțin orașul, și atunci voi urma cu mulțumire primblarea mea prin Iași.
P. S. Iubite Kogălnicene. - Ani și ani au trecut de la 1845; mulțime de prefaceri s-au cercat în țările noastre de atunci; eforiile s-au schimbat pe tot anul; un Minister de Lucrări Publice s-a înființat, dar glodul Iașilor nu s-a mai uscat! Răbdare; în curând soarta îndurătoare ne va dezgloda și țara și capitala. Pân-atunci însă, vale!

                                                    Corespondenţă V. Alecsandri - M. Kogălniceanu, publicată în: „Calendarul Foaiei sătești”, 1845

 

 

Din comorile arhivelor

                  

Pe ulițele Iașilor

Oraș în care bate vîntul printre ruini medievale,
cîți ochi se sting de nostalgie în umbra zidurilor tale...

Cum să-ți închin poem de glorii apuse peste alți tărîmi,
oraș în care Eminescu visa pe uliți cu salcîmi...

De cîte ori, sub slăvi de toamnă, din infinit spre infinit –
în umbra gîndurilor tale ajuns-am – trecător trudit.
Și astăzi ca odinioară pe praguri ți-am trecut din nou
octomvrie să-mi cînte seara din frunze moarte la Copou...
*
...Stai, vreme, mai rămîi cu mine să te desmierd, să-ți spun poeme,
căci n-am pe nimenea sub ceruri decît pe tine, sfîntă vreme;
mai stai, să mă conduci de mînă, cu taină către alți tărîmi
să-l întîlnim pe Eminescu visînd pe uliți cu salcîmi...
*
Hei, vîntule, ți-aduci aminte de cîte ori, trecînd pe stradă,
mă-ntâmpinai rîzînd, oprindu-ți din goană mîndra cavalcadă
și mă-mbiai, hoinar prieten, din mîna palidă să-ți iau
scrisorile de frunze moarte de la Verlaine, de la Lenau...

Știu, vîntule, că-n toamna asta vei trece iar cu fală mare,
vei trece ca-n atîtea toamne, dar n-o să-mi dai nici o scrisoare
căci n-are cine să-mi mai scrie pe plicuri reci de frunze moarte
căci morții mei îi port cu mine și n-am pe nimenea departe...

Eusebiu Camilar

© 2023 Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu" Iaşi I Termeni şi condiţii

Webmail I Lista de discuţii Biblos